Într-o bună după-amiază, pe o cărare din Pădurea de Argint, Zimbrișor mergea alene, cum îi șade bine unui viitor mare arhitect al pădurilor din Parcul Natural Vânători Neamț.
Și cum mergea el așa, hop! dă peste o sticlă de plastic, zdravănă, lucioasă… dar fără rost pe-acolo. Se uită Zimbrișor la ea, o mai împunge cu botul, o mai învârte, ca și cum ar zice:
-Măi să fie… asta nu-i nici de mâncare, nici de pus la păstrare, nici nu crește, nici nu piere. Da’ a cui o fi?!
Și, cum e el învățat cu rânduiala firii, o ia frumușel și o împinge până la marginea pădurii, și se chinuie s-o pună cu botul în coșul de gunoi, că doar n-o lăsa pădurea pătată cu lucruri fără noimă.
Căci, vezi tu, dragă cititorule, în natură fiecare lucru are rostul lui: frunza cade și hrănește pământul, lemnul putrezește și dă viață mai departe, apa curge și se întoarce la nevoie. Numai lucrurile lăsate de noi… staaaau și se uită la pădure, de parcă n-ar avea de gând să plece prea curând.
O sticlă de plastic aruncată la întâmplare rămâne în natură sute de ani și, în timp, se transformă în particule invizibile, care ajung în sol și apă, în organisme.
Una pusă unde trebuie, își găsește un nou rost pentru noi, oamenii, iar pădurea… rămâne curată, să ne bucurăm cu toții de ea.
Așa că Zimbrișor, fără vorbe multe, ne-a arătat cam cum stă treaba:
ce nu-i din natură, nu-i de lăsat în ținutul lui!
Iar dacă un pui de zimbru știe asta, apoi noi, oameni cu școală, ce să mai zicem?
Dă mai departe vorba asta, că nu strică nimănui:
