Cum o pasăre scăpată dintr-o traistă, acum aproape două veacuri, poate deveni firul care leagă un ținut întreg
Toată tevatura a pornit de la o pasăre.
Un băiat din Humulești- pe nume Nică, șturlubatic cum numai copiii de la țară știu să fie – a găsit într-o dimineață de vară o pupăză cuibărită în scorbura unui tei bătrân. În loc s-o lase acolo, cum s-ar fi cuvenit, a prins-o, a legat-o cu o ață de picior și a pornit cu ea la iarmaroc, s-o vândă pe câțiva bani. Pupăza, firește, a scăpat. A zburat drept în tăria cerului, lăsându-l pe micul humuleștean cu o rușine pe care avea s-o poarte toată viața.
Numai că băiatul acela era Ion Creangă. Iar rușinea aceea, pusă pe hârtie, a devenit una dintre cele mai iubite pagini din Amintiri din copilărie – cartea pe care o citește, generație după generație, toată România.
Vă spunem asta fiindcă zilele acestea, undeva între Secu și Agapia, în ecodestinația județului Neamț, Ținutul Zimbrului, am văzut o pupăză. Cu ochii noștri. Și, ca martori oculari, vă confirmăm oficial: nu mai e legată cu ață de picior, nu e de vânzare, și încă îi trezește pe cei care dorm prea mult.
Dar dincolo de glumă, întâlnirea asta ne-a dat de gândit. Fiindcă pupăza lui Creangă nu e doar o pasăre dintr-o poveste. E firul care, dacă tragi de el, îți desface la iveală un ținut întreg.
I. Casa Memorială Ion Creangă din Humulești
Trage de fir și ajungi în Humulești, azi cartier al orașului Târgu-Neamț, la casa în care Ion Creangă și-a petrecut copilăria.
E o casă țărănească de secol XIX, dintr-acelea în care încăpea o familie mare într-o singură odaie caldă, cu bârne, prispă, acoperiș de draniță. Astăzi, Muzeul Memorial „Ion Creangă” din Humulești este unul dintre cele mai iubite din țară. Nu un muzeu rece, cu obiecte după sticlă, ci un loc în care, dacă te oprești o clipă și taci, parcă auzi lucruri: glasul Smarandei chemându-l pe Nică la treabă, hârâitul porții, larma copiilor prin ogradă.
Casa Memorială Ion Creangă/ copyright@Mihai Moiceanu
Pe-aproape s-a întâmplat și pățania cu pupăza. Nu într-un „undeva” abstract, ci pe ulițele astea, la iarmarocul care se ținea în târgul de odinioară. Când stai în curtea casei și privești peste Ozana, spre dealul cu Cetatea Neamț, înțelegi dintr-odată că poveștile pe care le-ai citit în clasa a patra n-au fost inventate la o masă de scris. Au fost trăite, aici, de un copil care semăna leit cu tine. Sau cu al tău. Iar asta schimbă totul. O carte devine un loc. Un loc pe care poți să-l atingi.
II. Un ținut cât o poveste
Pupăza noastră n-a fost văzută recent la Humulești, ci mai departe, în pădure, între Secu și Agapia. Și tocmai acolo se deschide adevărata întindere a locului: Ținutul Zimbrului, ecodestinația care se suprapune peste Parcul Natural Vânători-Neamț, orașul Târgu-Neamț și comunele din jur – un teritoriu unde natura și patrimoniul nu stau separat, ci se țin de mână.
În codrii aceștia trăiește Măria sa, zimbrul, animalul care dispăruse cu secole în urmă din pădurile Moldovei și care a fost adus înapoi acasă. Îl poți vedea fie întâmplător, fie cu răbdare și noroc, într-un Bison Safari prin pădure, împreună cu rangerii și cu o programare în prealabil – cel mai bine în zori, când pădurea se trezește și căldura se domolește. E o întâlnire care-ți rămâne. Un animal masiv, tăcut, dintr-o altă vârstă a lumii, pe același pământ pe care alerga cândva Nică după pupăza lui.
PS: Ai ascultat piesa ZIMBRU?!
De aici pornesc vreo 21 de trasee ale destinației, pentru drumeție și cicloturism. Poteci prin codri seculari, luminișuri pline vara de fluturi, cărări pe marginea cărora se coc afinele și zmeura. Pe lângă îmbrăcămintea adecvată, e musai nevoie si de pofta de a merge fără grabă, cu ochii deschiși. Cine știe, poate dai și tu peste o pupăză.
III. Liniștea din mănăstiri și gustul din ogradă
Același fir te duce mai departe, către un lucru pe care puține colțuri de țară îl mai păstrează: liniștea. Ținutul Zimbrului e presărat cu mănăstiri și schituri – Agapia, Văratec, Secu, Sihăstria, Sihla, Neamț, toate așezate în locuri de o pace pe care o simți involuntar. Nu trebuie să fii credincios ca s-o guști. E de ajuns să te oprești un minut în curtea Agapiei, între ziduri albe și straturi de flori pe care călugărițele le țin de veacuri, ca să înțelegi de ce oamenii se întorc aici an de an. Ori să faci traseul până la Peștera Cuvioasei Teodora de la Sihla, cea despre care se spune că o hrăneau păsările cerului. Peisajul e deosebit!
Iar un loc se cunoaște și prin ce mănânci pe-acolo. Poți să alegi fie un restaurant, fie un punct gastronomic local. De exemplu, la PGL „La Nuța și Ionică”, în satul Lunca, gazdele au fost premiate anul acesta la Sibiu ca păstrători de patrimoniu – singurul punct gastronomic din tot Nord-Estul României cu această recunoaștere. Se mănâncă acolo bucate după rețete moștenite, cu ingrediente din ograda din spate, și se încheie masa cu o chisaliță de casă care nu seamănă cu nimic altceva. Exact felul de gust despre care scria și Creangă, cel al copilăriei care nu se uită.
Firul care rămâne
Sunt destinații pe care le vezi și le uiți a doua zi. Și sunt locuri care rămân cu tine mult după ce-ai plecat – pentru că nu ți-au arătat doar peisaje, ci te-au făcut parte dintr-o poveste.
Ținutul Zimbrului e dintr-al doilea soi. Dacă vrei, poți să începi în Humulești, în curtea unui băiat șturlubatic. Urci apoi în pădure, printre zimbri și poteci. Te oprești la o mănăstire, la o masă țărănească, la un atelier de meșteșug unde copilul tău poate ieși cu un lucru făcut de mâna lui – genul de amintire pe care, peste ani, o va spune așa cum spunem noi acum povestea cu pupăza.
Cât despre pasărea noastră: pe cea de lemn, pictată manual, o găsești la Centrul de Vizitare al Parcului Natural Vânători-Neamț și la sediul nostru din Târgu-Neamț, iar cumpărând-o, sprijini proiectele ecodestinației.
Pe cea adevărată o lăsăm exact unde-i e locul. Liberă, prin Ținutul Zimbrului. Trezind, ca acum aproape două veacuri, pe cei care dorm prea mult.
